Posts Tagged ‘astia’

Ce-am fost si ce-am ajuns.

Nu mai bag rahatu’ cu generatiile cretine laba band and stuff ca deja se stiu si imi place sa cred ca toata lumea stie.

Acum nu e asa. Eu trec a 11-a. Eu la filologie daca eram ma durea-n pula acum cu medie peste 7 LA BAc . Ca a fost usor. La mate a fost usor , da’ eu nu ma inteleg cu materia desi sunt pe profil , ma rog , nu asta conteaza , usor-greu , platit sau nu tot aproximativ 27-30 % din cei ce dau bacu’ il iau pe bune.

Tu , cititorule care nu ai luat examenu , lasa laba si invata si tu sa-l iei. Stiu ca ai lucruri mai importante de facut , toata lumea are , da’ ia si tu un 6 da-l in sange sa nu te mai streseze ma-ta cand o sa stai pe banii ei si sa nu te injur eu in fiecare zi a vietii mele cat o sa-ti platesc pensia de handicap sau ..somaju’

Ba , astia care pica sunt prosti. Da’ nu asta e problema ca e plina lumea de prosti , problema e ca sunt si ingamfati si mandri , sunt si retardati si au si impresii. Adica , eu inteleg ca e bine sa te distrezi. toata lumea se distreaza ce cacat , da’ pe la 30j da ani cand ma-ta si barbasu’ ( ca nu se stie sigur daca iti e sau nu tata) nu o sa te mai poata tina in spate , cand „afacerile” tale cu auru’ si frigiderele lu ma-ta nu o sa mai mearga , o sa se si imbolnaveasca poate si o sa ai si copii care sa-ti moara de foame nu mai e tati misto sa te distrezi . Deci numai freca menta 2 saptamani si ia cacatu ala de examen , ca in rest o sa te distrezi toata viata cu un servici de cacat da’ o sa fie mai bine.

Acum , eu nu inteleg oamenii care iau 10 . Nu pot si nici nu vreau sa inteleg de ce sa te spetesti sa iei 10 la un examen si asa inutil dar promovat de sistem , nu o sa te ajute la nimic. Eu vreau sa iau un 6-7 la bac. Nu vreau sa mor invatand si nici sa mor printr-o multinationala…Examenu’ asta ,  la fel ca scoala ar trebuii sa te invete ce-i bine si ce nu e bine sa alegi pt tine si tu ar trebuii sa stii ce vrei de la tine. Normal ca nu o sa stii , cine pula mea stie la 18 ani ce vrea sa se faca in viata , aproape nimeni , si aia care cred ca stiu se inseala grav si o sa ajunga daca nu-si dau seama de greseala foarte tristi. E bine sa incerci de toate pana dai de ceva ce-ti place si esti si bun la asta.

Vina sistemului , a elevilor , a profesorilor , este , e si vina lor. Da’ eu cred ca e altceva ce poate tine si de neamu’ nostru romanesc si influentele altora asupra noastra.

Pt asta las un pasaj dintr-o carte a lu’ unu Alex Tocilescu , ala cu nume nasol de a carui carte si-a batut joc Badea la TV ca avea foarte multe porneturi prin ea. Cartea se cheama eu et al , si chiar daca pasaju-i lung eu iti recomand sa citesti asta. O sa-ti schimbe macar starea de spirit si e foarte bine scrisa si foarte amuzanta.

 

Takamura!

Desigur, cînd sînt 38 de grade la umbră, oamenii devin molateci, ca nişte meduze. Se topesc, se mişcă încet, vorbesc aiurea, clipesc rar, au gurile uscate şi poartă pălărioare imbecile. Şi, desigur, vara, în Bucureşti, se întîmplă destul de des ca termometrul să atingă o asemenea temperatură. Atunci, oamenii se ascund pe terase sub umbrele albastre, beau cola şi bere şi stau de vorbă, îşi fac cu ochiul, se uită sub fustele femeilor.

Povestea chiar începe într-o asemenea zi toropitoare, în piaţa Buzeşti. La McDonalds-ul de vizavi de clinica Polizu, băieţi şi fete şi femei şi bărbaţi stăteau sub numitele umbreluţe, roşii în acest caz, şi se delectau cu un hamburger, un Sprite. Printre ei era şi mama lui Liviu Ciotecă, un copil de patru ani, blond şi dulce ca un îngeraş.

Copilul părăsise incinta localului şi se juca pe şinele de tramvai cu un trenuleţ, făcînd din gură „ciu-ciu” şi „puf-puf”. Maică-sa sporovăia cu o cunoscută, asigurîndu-se din cînd în cînd că Liviu nu era ameninţat de nici un pericol. La un moment dat, femeia înregistră cu nonşalanţă tramvaiul care se vedea undeva, departe, prin Piaţa Victoriei.
– Liviu, vino-ncoa că vine tramvaiul, răcni.

Apoi, socotind că îşi făcuse datoria de mamă, îşi continuă povestea despre o colegă de birou care cumpărase un parfum de Dior şi nu-i plăcuse, iar cînd încercase să-l dea înapoi, vînzătoarea zisese…

Tramvaiul se apropia încet-încet. Alertată de alţi consumatori de pe terasă, mama îşi strigă din nou odrasla.
– Mă joc, răspunse Liviu, adîncit în călătoria pe care micul lui tren o făcea înspre cine ştie unde.
– Pleacă de-acolo, bă puştiule, zise un student la filosofie.
– Vezi că vine tramvaiul şi te calcă, urlă un bătrîn.
– Aoleu, fugi! strigă o femeie cu două pungi de plastic.

Dar Liviu îşi vedea liniştit de treabă.
– O să-l omoare!
– Salvaţi-l!
– Cineva să cheme pompierii!

Aşa vociferau cei prezenţi la scena ce promitea să devină dramatică sau chiar tragică. Fiecare îşi dădea cu părerea şi toţi erau de acord că şansele copilului în faţa tramvaiului erau, cel mai probabil, nule.

Dar în timp ce patruzeci şi două de priviri oripilate aşteptau cu nerăbdare deznodămîntul care se anunţa scîrbos şi educativ, o a patruzeci şi treia privire oripilată se întoarse din întîmplare în direcţia opusă şi încremeni.

Acolo, la orizontul dinspre Piaţa Matache, se vedea un mic punct negru care creştea vertiginos.
– Priviţi! strigă proprietarul privirii.

Ceilalţi optzeci şi patru de ochi se uitară într-acolo. Şi văzură un punct care creştea şi creştea.
– Un şobolan! exclamă careva.
– O pisică! zise următorul
– Un cîine! susţinu un al treilea.
– O maimuţă!
– Ba nu! Un om!
– Un japonez!

Cel care rostise aceste două cuvinte avea, se vede, ochii destul de buni sau purta ochelari. Căci, într-adevăr, punctul care se afla acum la mai puţin de treizeci de metri de copil era un japonez. Un japonez minunat, un japonez perfect din toate punctele de vedere: un metru şaptezeci şi patru înălţime, păr negru, ochi negri, trăsături fine, buze subţiri, mintea ascuţită.

Şi foarte rapid. Se apropia cu o viteză colosală şi o intenţie vădită: să salveze copilul. Lumea, percepînd planul japonezului, începu să-l încurajeze: Hai, bagă, mai repede, mai repede, fugi moşule, fugi etc. Vatmanul, dîndu-şi şi el seama ce se întîmpla, acceleră, claxonînd în acelaşi timp. Scoase capul pe geam şi urlă:
– Luaţi copilul de pe şine! La o parte!

Spectatorii priveau fermecaţi, realizînd că văd un film care, spre deosebire de cele din cinematograf cu o acţiune similară şi Stallone sau Van Damme în rolul principal, se putea termina şi rău. Se uitau ba la tramvai, ba la japonez; cînd se uitau la tramvai, li se părea mai aproape decît japonezul; cînd se uitau la japonez, li se părea mai aproape decît tramvaiul. Nimeni nu se mai încumeta să respire, ca să nu tulbure echilibrul sălbatic dintre cei doi concurenţi.

În cele din urmă, cînd tramvaiul părea să ia un avantaj decisiv, japonezul schimbă viteza, trecînd într-a cincea, şi, cu un sprint fulminant şi o acceleraţie nebănuită, reuşi să smulgă copilul de pe şine şi să sară din faţa tramvaiului. Vatmanul înjură şi încetini. Publicul izbucni din obişnuinţă în aplauze şi urale prelungite. Japonezul depuse copilul în braţele mamei sale.
– Mersi mult, spuse aceasta.
– Cu plăcere, zise japonezul, ştergîndu-şi doi stropi de sudoare de pe frunte.
– Bravo, moşule, zise studentul la filosofie bătîndu-l pe spate.

Acestea fiind zise, japonezul se înclină politicos şi îşi văzu mai departe de drum, luînd-o pe Cuza în jos sau în sus, nu are importanţă, strada neavînd oricum nici o pantă.

* * *

Fiind o vară fără mondiale şi cu divizia A în pauză, ziarele aveau mult spaţiu liber – şi o parte din el fu alocat întîmplării povestite mai sus. Poate că oamenii au fi uitat-o repede (evenimente mai importante aveau să se întîmple în următoarele zile: un magnat arestat, o prezentatoare de ştiri care avea să recunoască – revelaţie! – că avusese o mică experienţă sexuală cu o altă femeie), dacă japonezul nu ar fi apărut din nou pe scena lîncezindă a Bucureştilor…

Pe Magheru, cam vizavi de blocul cu Scala, o firmă montase cîndva o schelă. Ideea era că blocul de care stătea rezemată era gri-tărcat, urît şi murdar, şi trebuia renovat pe dinafară. Fiind vară, muncitorii dispăruseră la mare sau la ţară, şi schela stătea părăsită şi tristă, încurcînd circulaţia, ocupînd valoroase locuri de parcare. Ei bine, în dreptul acestei schele se adunase un număr mare de oameni, care se uitau la ea şi îşi dădeau cu părerea.
– O să cadă, ziceau unii.
– Da, dar nu astăzi, afirmau alţii.
– Poate n-o să cadă, spuneau unii mai optimişti.

Dar ce se întîmplase?

Ca de obicei, schela fusese prinsă de asfalt cu un şurub. Unul singur. Iar şurubul începuse să se deşurubeze. De fiecare dată cînd un camion sau autobuz trecea prin apropierea schelei, şurubul se mai ridica cu cîteva sutimi de milimetru. Nişte pietoni remarcaseră tărăşenia şi începuseră să îşi dea cu părerea despre ce se va întîmpla. Majoritatea erau de părere că, în mai puţin de două ore, schela se va prăbuşi pe Magheru, îngropînd sub ea cîteva maşini şi probabil şi nişte oameni. Iar acum oamenii aşteptau deznodămîntul privind la ceasuri, bînd beri reci cumpărate de la ghereta de la colţ. Un poliţist se strecură prin mulţime.
– Ce faceţi aici? se răsti la mulţimea care privea şurubul. Circulaţi, circulaţi!

I se explică cum stă treaba, că şurubul se deşurubase etc.
– Mai ţine patru-cinci ore, zise. Am mai văzut aşa ceva. Iar dacă nu cade pînă pe la opt seara, poate va ţine chiar pînă mîine, că noaptea autobuzele trec mai rar, iar camioanele deloc.

Spectatorii se întristară. Nu aveau chef să aştepte pînă a doua zi doar ca să vadă cum cade schela. Totuşi rămaseră. Schela se clătina în adierea vîntului.
– O să fie groaznic, presupuse cineva.
– Da, oribil, zise altul.
– Săracii oameni…
– Dar dacă o să cadă peste noi?
– Auăleu… Ce oroare….

Aşa vorbea lumea, şi ar mai fi vorbit mult, dacă nu ar fi apărut, venind dinspre Piaţa Universităţii, însuşi japonezul. Mergea grăbit şi încruntat, cu o şurubelniţă în mînă. Se strecură printre oameni fără să-i atingă şi începu să strîngă şurubul. Treaba îi luă patruzeci de secunde, timp în care oamenii îl priveau cu gura căscată.
– Extraordinar! exclamă cineva.
– Aşa sînt japonezii ăştia, domne, zise poliţistul, care era evident o autoritate în orice. |ştia dacă îşi pun ceva în cap, păi, aia fac, domne. Maşini, videouri, totul. Îţi zic, oameni mai harnici şi mai hotărîţi ca ăştia nu există, domne, pur şi simplu nu există, nici măcar nemţii…
– Da, comentă altcineva, sînt tari, da\’ ce viaţă nasoală duc… muncesc toată ziua, şi în pauza de masă muncesc. Nu ştiu să se distreze, şi atunci… la ce bun toată priceperea şi seriozitatea lor, dacă nu se distrează niciodată?
– Mhm, spuse un tip palid şi transpirat, da\’ sînt tari, nene, tari… Aşa dîrzenie nu mai vezi la alte popoare…

Între timp, japonezul terminase de înşurubat şurubul. Poliţistul se îndreptă către el.
– Bravo, domne, zise. Ai făcut treabă bună, nu glumă.
– Mersi, spuse japonezul.
– Dar… îmi permiţi să te întreb ceva?
– Desigur.
– Păi… de ce ai strîns şurubul?
– Ca să nu cadă schela, răspunse japonezul serios.
– Fantastic, ce idee… poliţistul privi schela gînditor.

De undeva se ivi şi un reporter de la un cotidian important. Făcu repede o poză japonezului şi una şurubului, după care îl luă pe japonez la întrebări: că cine e, ce face, de ce, cum i-a venit ideea să strîngă şurubul etc. Din răspunsurile japonezului reieşi că îl chema Kosei Takamura, avea 36 de ani, lucra la o bancă japoneză care tocmai intrase pe piaţă în România, îi plăcea ţara şi învăţase limba în două săptămîni.
– Nu eşti cumva ăla care a salvat alaltăieri un copil de pe şina de tramvai?
– Da, eu sînt, recunoscu Takamura.
– Dar eşti un erou, omule! zise reporterul.
– Ei, erou, zise Takamura înroşindu-se la faţă. Aiurea, sînt un om ca toţi…

Observînd că rămăsese singur, decise să nu mai termine propoziţia. Mulţimea plecase la treburile ei şi reporterul la cîrciumă, să scrie articolul.

* * *

Care articol apăru într-adevăr în ediţia din ziua următoare şi fu citit de multă lume, dat fiind că pe prima pagina a ziarului era o poză cu o tînără interpretă de muzică uşoară surprinsă făcînd sex oral cu un fotbalist.

Cum cititorii apreciară gesturile generoase ale lui Takamura, ziarul, şi în curînd întreaga presă, continuă să relateze din ce în ce mai pe larg miracolele înfăptuite aproape zilnic de japonez. De exemplu:
-închisese robinetul din bucătăria unui orfelinat, salvînd astfel de la înec 26 de copii;
-gonise cinci cîini vagabonzi care încolţiseră o domnişoară în Cişmigiu;
-desfundase burlanul unei şcoli, drept care acoperişul acesteia nu se mai prăbuşi, îngreunat de apă, peste cei 209 elevi aflaţi la ore;
-înşurubase un bec de 40 de waţi în beciul doamnei Vrînceanu;
-împinsese o Dacie 1310 rămasă în pană în intersecţia Calea Victoriei cu Bulevardul Dacia, salvînd vieţile celor patru persoane aflate în maşină;
-turnase conţinutul unei cutii de Cola peste focul care mocnea într-un coş de gunoi din staţia de metrou Eroilor;
-făcuse nenumărate alte fapte de vitejie.

Relatările despre isprăvile lui Takamura apărură pe tot parcursul verii şi, deşi o parte a presei susţinea că Takamura este fie spion ungur, fie evreu, fie francmason, sau chiar toate trei la un loc, populaţia îl adora. Oamenii îi dădeau bineţe cînd îl vedeau trecînd grăbit pe stradă cu o foarfecă, lopată sau sfoară în mînă, iar el le răspundea la salut bine-crescut, înclinînd uşor capul.

Ciudat era numai contrastul dintre abundenţa de detalii cu care ziarele îi descriau faptele („O ultimă picătură de apă se prelinse din robinetul acum închis. Takamura se şterse de sudoare şi, mîngîind un orfan pe cap, porni înspre casă”) şi informaţiile aproape inexistente despre viaţa să privată. Nu se ştia nici unde locuieşte, nici dacă este căsătorit sau are o prietenă, nici cine îi sînt prietenii, nici dacă îi place să tragă la măsea… nu se ştia mai nimic despre el.

Totuşi, pentru bucureşteni Takamura era un adevărat Superman, un Erou, un Salvator; Takamura le ridica moralul şi nivelul de trai văzînd cu ochii.

Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă, după cum se ştie.

* * *

Era prima zi din septembrie, o zi atît de caldă încît era duminică. Ciorchini de oameni se adunaseră pe balcoane să prindă o gură cît de mică de aer. În spatele unui bloc de pe bulevardul Nicolae Titulescu, cîţiva puşti mai curajoşi încercaseră să joace nişte fotbal, dar soarele îi alungase sub un copac, unde mîncau îngheţată de vanilie şi se strîmbau la o bătrînă care ieşise să-şi plimbe canişul. Un duduit infernal se apropia de ei, iar copiii, privind miraţi înspre capătul străzii, văzură un buldozer portocaliu, gigantic, înaintînd încet. Era condus de Takamura, acesta fiind îmbrăcat ca de obicei într-un costum gri-deschis, o cămaşă albă, cravată roşie cu raţe portocalii pe ea şi pantofi negri, curaţi ca lacrima. Opri buldozerul în mijlocul străzii. Copiii îl strigară:
– Ce faci, nene Takamura?
– Uite, voi sparge strada ca să repar nişte cabluri, răspunse japonezul preocupat.

Mulţumiţi de explicaţie, copiii dădură din cap că bine şi plecară să mai cumpere nişte îngheţate. Patru-cinci capete se aplecară curioase din balcoane. Takamura îşi începu munca: încercui spaţiul în care urma să lucreze cu opt stîlpi de metal de care legă o panglică lungă de plastic, sparse asfaltul cu cupa buldozerului, scoase cîteva zeci de metri cubi de pămînt şi pietriş, opri buldozerul, coborî din el şi începu să dea tîrcoale găurii pe care o făcuse.
– Spor la treabă, îi ură o gospodină pe fereastra bucătăriei.
– Mersi la fel, doamnă, zise Takamura.

Începu să măsoare ceva, cercetînd o carte şi alte cîteva hîrtii pe care le scosese dintr-o servietă. Tocmai luase nişte hotărîri importante în privinţa a ceea ce avea de făcut şi îşi suflecase mînecile, cînd fu interpelat de un individ care îl privise de o bună bucată de vreme aşezat pe o treaptă de bloc. Bărbatul părea să aibă în jur de cincizeci de ani şi purta o pereche de pantaloni cafenii, o cămaşă albastră cu mînecă scurtă şi pete de sudoare la subraţ şi nişte şlapi Adidas în picioare. Avea o faţă stranie: trăsăturile păreau să fi fost şterse cu guma şi apoi redesenate aiurea cu un creion chimic şi două carioca, astfel încît tot echilibrul liniilor şi culorilor era cumva anapoda, suprarealist.
– Alo! Ce faceţi acolo? se răsti omul descris aici la Takamura. Ce faceţi acolo? Hă?
– Încerc să repar…, începu Takamura.

Dar fu întrerupt de vocea ascuţită ca un trident a bărbatului:
– Nu e voie, domne, nu e voie! Eu sînt Inspectorul Municipal Octavian Vişină şi vă spun că nu e voie! Ieşiţi din groapa aia imediat!
– Dar, încercă japonezul să explice, dacă nu branşez cablul ăsta electric care trece pe-aici la generatorul cu şase bobine, cablul se va topi pe o distanţă de şaptezeci şi şapte de metri şi tot cartierul nu va mai avea curent electric timp de cel puţin două săptămîni, atît ţine repararea cablului dacă este deteriorat…
– Nu mă interesează, domne! urlă Vişină, roşu la faţă. Nu e treaba dumitale! Eu sînt Inspector Municipal, înţelegi?
– Sigur, sigur, bîigui Takamura, dar… vă spun, cablul trebuie reparat urgent, dacă nu… e simplu, vedeţi, trebuie doar să…
– Nu înţelegi, domne? răcni Vişină. As-ta-nu-es-te-trea-ba-du-mi-ta-le! E treaba oraşului! Dacă se strică, se strică! Facem licitaţie, alegem o firmă bună, cu meseriaşi cu experienţă, profesionişti! N-avem nevoie de ajutorul dumitale! Ne descurcăm şi singuri!
– Dar vreau doar să ajut…

Vişină era în pragul apoplexiei.
– Domne, cară-te de aici! urlă. Şi astupă dracu\’ gaura aia! Pleacă! Huo!
– Dar lasă-l, domnule, să-şi vadă de treabă, nu ne vrea decît binele, se băgă în discuţie un domn de la etajul unu.
– Ce te bagi, bă? răcni Vişină. Ce te bagi? Sînt Inspector Municipal, vrei să-ţi dau amendă? Hă? Vrei amendă?
– Nu. Zise speriat omul de la balcon.
– Atunci? Vă dau la toţi amendă, jur, la toţi care se bagă vă dau amendă! E împotriva legii! Şi tu închide groapa! Mă auzi!?

Takamura dădu trist din umeri, se urcă în buldozer şi împinse grămada de pămînt peste cablurile fierbinţi. Apoi turnă beton, îl netezi cu un aparat sofisticat, japonez, şi îl uscă cu un foen. Vişină privi aceste acţiuni cu ură şi duşmănie.
– Mama voastră de străini, zise cînd Takamura termină de uscat betonul, vă băgaţi cu toţii nasul în ţara noastră… de parcă nu ne-am descurca şi singuri, aşa cum ne-am descurcat pînă acum…

Mîhnit, Takamura porni cu buldozerul înspre sediul firmei de la care îl închiriase. Vişină rînji triumfător şi îşi aprinse un Carpaţi.
– Şi dacă te mai prind că îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, te bag în puşcărie! urlă în urma japonezului. Mă auzi? Te bag în puşcărie!!!

În acel moment se produse pana de curent.

* * *

Pe aeroportul Otopeni se adunase un puhoi de lume, de parcă naţionala de fotbal s-ar fi întors triumfătoare din Macedonia sau chiar Islanda. De fapt, oamenii veniseră să-l petreacă pe Takamura, care decisese, în urma eşecului înregistrat în faţa lui Vişină, să se întoarcă pe meleagurile lui natale, unde nimeni nu-i căuta nod în papură sau îi punea beţe în roate.
– Rămîi, nene Takamura, rămîi, se rugau fanii lui de el. Nu poţi să ne laşi singuri! Avem nevoie de tine, de ajutorul tău!

Dar Takamura era de neînduplecat. Se îndreptă cu paşi siguri şi amărîţi spre check-in. Nu auzea cuvintele oamenilor, pentru că în urechi avea nişte căşti Sony. Asculta The Clash la walkman. Primi tichetul de îmbarcare de la o duduie zîmbitoare şi se îndreptă spre controlul de paşapoarte. Dar se opri brusc din mers, îşi smulse căştile din urechi şi privi la mulţimea tristă care îl condusese pe acest ultim drum din România. Părea că vrea să spună ceva, să explice de ce pleacă. Suporterii tăcură.
– Oameni buni, mersi că aţi venit aici, zise Takamura, cu o voce uscată de tristeţe. Vă mulţumesc mult pentru tot ce-aţi făcut pentru mine. Aţi fost minunaţi. Dar… în cele din urmă a trebuit să mă dau bătut. Pentru că aici…

Takamura lupta cu lacrimile.
– Aici, continuă, aici…

Avea ochii umezi şi privirea pierdută.
– Aici, repetă, aici este aşa. Este aşa, şi îmi pare rău, pentru că aş fi vrut să… am încercat… aveţi o ţară minunată şi ar fi păcat… este păcat să…

Takamura izbucni în plîns.
– Dacă aţi putea măcar o dată să… să încercaţi şi voi… nu este greu… dacă nu, atunci totul se duce… of… dracului… nu înţeleg, îmi pare rău, dar nu pot să înţeleg… măcar un deget dacă… la noi, dacă se dărîmă un oraş, îl reconstruim… în cinci luni, împreună… Şi voi… ce păcat… ce păcat… jur, am vrut… am încercat… de-aia nu vă înţeleg… eu am încercat…

Hohotind, Takamura trecu de controlul din paşapoarte şi se pierdu undeva în depărtare. Cei care îi ascultaseră cuvîntarea dădură din umeri.
– Un om simpatic, dar ce ciudat e! remarcă un tînăr bronzat, cu un tricou al naţionalei pe corp.
– Da, chiar ciudat, îi dădu dreptate o fată. Păcat că era aşa emoţionat, n-am înţeles nimic din ce a zis…
– Nici eu, recunoscu tînărul, măsurînd-o pe fată din cap pînă-n picioare.

Apoi, plăcut impresionat de cele văzute, o invită la o cola.
– Cu plăcere, zise fata, dezvelind, cu un zîmbet sublim, o dantură perfectă.

Şi uitînd instantaneu că Takamura existase vreodată.

Anunțuri

REEEETARDATI

Posted: Ianuarie 18, 2013 in Uncategorized
Etichete:, , , , ,

Ma gandesc , in zilele in care reusesc sa fac asta si nu sunt distrat de tone de filme proaste ce ma salveaza din a ma da cu capul de pereti cand vad ce e in jurul meu ca noi , adica generatia mea chiar e una de retardati , cocalari manelisti si curve.

Bine , bine , noi ca noi , ce-i mai grav e ca astia mai tineri sunt…mult mai retardati . Ce-i drept sunt mai putini manelisti. Dar sunt mai multi copchii spalati pe creier de Hannah Montana ( care facea muie in orice club de 2 lei din Romania , d-aia cu boschetari si muzica pe PC )  , Bieber sau orice alt gay.

Dovada ? Hai sa nu spun de audientele de la Romanii au talent , Pariu cu viata sau ce pula mea mai vreti voi , Catalin Botezatu`s next moarta_de_foame`s curva_in_club`s women.

Am descoperit ca-s oameni ( sau ceea ce se doreste a fi considerat fiinta umana ) cu varste de pana in 15 ani care au bloguri.

http://blogulbianca.blogspot.ro/

D-astea ! Va rog , daca prindeti asa ceva , nu ezitati sa injurati , poate se sinucid si scapam de tonele de gravide la 12 ani , de fetite moarte dupa pula si puleti semi-analfabeti ! Va roaga fratele vostru de aici. Nu iertati ! O sa ajungem sa avem macar o Bianca Dragusanu in minus. Si asta ar duce cu siguranta la cresterea nivelului de trai in Romania.